Majoritatea stelelor au nevoie de milioane de ani pentru a muri. Când o stea precum Soarele își epuizează întregul stoc de hidrogen, aceasta se extinde și devine o gigantă roșie. Aceasta poate avea un diametru de milioane de kilometri – suficient de mare încât să înghită planetele Mercur și Venus.
După ce își expulzează straturile exterioare, steaua se prăbușește, formând o pitică albă foarte densă. O linguriță de materie provenită de la o pitică albă ar cântări până la 100 de tone. De-a lungul a miliarde de ani, pitica albă se răcește și devine invizibilă.
Stelele cu o masă de peste opt ori mai mare decât cea a Soarelui își încheie viața foarte brusc. Când rămân fără combustibil, se umflă și devin supergigante roșii. Încearcă să supraviețuiască arzând diferite tipuri de combustibil, dar acest lucru funcționează doar câteva milioane de ani. Apoi se destramă într-o imensă explozie de supernovă.
Timp de aproximativ o săptămână, supernova strălucește mai puternic decât toate celelalte stele din galaxia sa. Apoi, strălucirea ei se estompează rapid. Tot ce rămâne este un obiect minuscul și dens – o stea de neutroni sau o gaură neagră – înconjurat de un nor în expansiune de gaz extrem de fierbinte.
Elementele formate în interiorul supergigantului (cum ar fi oxigenul, carbonul și fierul) sunt împrăștiate în spațiu. Acest praf stelar va da naștere, în cele din urmă, altor stele și planete.
