Pământul este adesea cunoscut drept „planeta albastră”, deoarece este singura lume din Sistemul nostru Solar care este acoperită în mare parte de apă. Cu toate acestea, se consideră că o serie de sateliți, printre care și Titan, luna gigantică a lui Saturn, ar avea oceane sub suprafața lor. Indiciul privind existența oceanului subteran al lui Titan provine din descoperirea unor maree de amploare.
Oricine vizitează litoralul este familiarizat cu mareele – creșterea și scăderea nivelului mării de două ori pe zi. Mai puțin evidente sunt mareele care determină crusta planetei noastre să se ridice și să coboare cu câteva zeci de centimetri. Aceste maree sunt provocate de forța gravitațională combinată a Lunii și a Soarelui asupra Pământului. Mareele de pe Titan se formează într-un mod similar. Totuși, de data aceasta, forța gravitațională a lui Saturn este cea care determină luna să-și schimbe forma pe parcursul orbitei sale de 16 zile în jurul planetei.
Schimbările de formă ale lui Titan au fost detectate prin urmărirea atentă a traiectoriei sondei spațiale Cassini atunci când aceasta trecea în apropierea lunii. Diferențele în modul în care Titan a exercitat o forță de atracție asupra sondei Cassini au arătat că forța gravitațională a lunii – și, prin urmare, forma acesteia – s-au modificat foarte ușor. În punctul său cel mai îndepărtat, când atracția lui Saturn este mai slabă, Titan este aproape sferic, ca o minge de fotbal. Când satelitul se află cel mai aproape de Saturn, acesta se alungește, devenind mai degrabă ca o minge de rugby.
Mareele rezultate determină ridicarea și coborârea suprafeței lui Titan cu peste 10 metri. Totuși, această variație este mult mai mare decât ne-am fi așteptat dacă luna ar fi fost solidă în întregime. Acest lucru indică faptul că are un ocean subteran, posibil cu o adâncime de 250 km, situat sub un înveliș de gheață cu o grosime de aproximativ 50 km.
